Păcatele Limbii:

                                                  

Paradoxuri ale limbajului agresiv de Rodica Zafiu

Din păcate, tema violenţei manifestate în limbaj redevine tot mai actuală, pe măsură ce schimbările politice readuc pe scena publică un discurs autoritarist şi xenofob, cu extinderi agresive care au intrat deja sub incidenţa justiţiei. Pentru a înţelege mai bine strategiile discursive ale unei orientări atît de periculoase, cred că trebuie studiat mai amănunţit, din perspectivă sociolingvistică, pragmatică, psihologică, spaţiul acordat prin tradiţie limbajului violent în societatea românească. Caracteristic mi se pare în acest domeniu raportul paradoxal dintre o frecvenţă mare a actului agresiv în uzul vorbit (insulte, imprecaţii, termeni vulgari) şi o cenzură puternică care îi împiedică apariţia în spaţii "oficiale". Există un contrast evident între mulţimea banalizată a înjurăturilor şi a cuvintelor grele din experienţa cotidiană şi sistematica lor omitere din pagina scrisă, pînă şi din dicţionare. Paradoxul se reflectă şi în zona termenului opus, constituit de expresia politeţii în limbaj: aceasta are - ca inventar - mijloace complexe, de o mare diversitate, dar se manifestă cu o frecvenţă redusă în uz. Am întîlnit de mai multe ori reacţia unor studenţi străini care, parcurgînd primele pagini dintr-un manual comunicativ sau dintr-un ghid de conversaţie, puşi în faţa lungilor liste de formule ceremonioase, întreabă, cu un amestec de respect şi de neîncredere, dacă românii vorbesc într-adevăr într-un mod atît de politicos. între imaginea ideală din manual - vă rog - poftiţi - mulţumesc - cu plăcere - scuzaţi - nu face nimic etc. - şi ghiontul care îi corespunde adesea în realitate legătura e foarte firavă. Atitudinea de sistematică şi naturală dedublare are şi reflexe literare. Un loc comun destul de răspîndit e cel al îndrăznelilor de limbaj din Moromeţii lui Marin Preda. Desigur, critica literară din ultimele decenii a discutat mai mult despre etica si filosofia personajelor şi a subliniat pe drept cuvînt autenticitatea şi umorul vorbirii lor; există totuşi o părere, destul de răspîndită, după care prin această autenticitate s-ar încălca limitele tradiţionale ale "bunei cuviinţe" în scris; pentru a-i verifica existenţa, ar trebui trasată istoria receptării cărţii, începînd cu reacţiile la apariţia sa. Ar mai fi de verificat un paradox: s-ar părea cititorul a acceptat mai uşor limbajul personajelor lui Eugen Barbu din Groapa decît pe cel al Moromeţilor lui Preda. în cazul lui Barbu, violenţele lingvistice au fost probabil tolerate pentru că erau atribuite unui mediu limitat (lumea interlopă), asociindu-se cu argoul, cu limbajul celuilalt. Simpatia, identificarea cu un mediu condamnat poate rămîne o plăcere secretă; aparenţele sînt astfel salvate. în cazul lui Preda, limbajul vulgar sau violent e însă atribuit unor ţărani, adică unei categorii care întruchipează, în mitologia naţională, puritatea şi tradiţia; în acest caz, asumarea distanţei e mult mai puţin probabilă. Dincolo de această plasare diferită, există şi deosebiri de strategie discursivă, care apar doar la o analiză atentă a textelor. într-un număr de pagini echivalent, înjurăturile (grave, blasfematorii) sînt mult mai puţine la Barbu, deşi mediul le e, în realitate, foarte favorabil. La Preda, în schimb, frecvenţa injuriilor e mult mai mare; totuşi acestea sînt, ca în vorbire, desemantizate, automatizate, avînd valoarea unui alt act de limbaj (sînt exclamative, folosite pentru a alunga, a schimba vorba) etc. Imaginea e mai realistă, dar tocmai de aceea mai puţin gustată de cititori. Revenind în planul politic, constatăm că strategia periculoasă e cea a dublului discurs: violenţe inimaginabile - insulte, injurii, atacuri la persoană - sînt limitate la anumite canale şi puse sub semnul polemicii, sub scuza pamfletului şi sub protecţia pseudonimului. E un limbaj a cărui responsabilitate e atribuită celuilalt, un limbaj savurat de cititorii săi fideli, care îşi oferă scuza estetică sau justiţiară; pentru ocazii solemne, se alege în schimb stilul înalt, discursul patriotic, clişeele sentimentale şi cuvintele cu iniţiale majuscule. Agresivitatea limbajului ca instrument politic atinge şi problema umorului: limbajul vulgar şi atacul la persoană sînt acceptate mai uşor cînd le sînt asociate efecte comice. Un aparent paradox implică, de altfel, şi raportul dintre scris şi oralitate: ceea ce apare în scris în reviste precum România Mare, Politica, Atac la persoană este evitat în discursul oral public al reprezentanţilor extremismului xenofob: raportul între scrisul (care rămîne) şi vorba (care zboară) pare a fi perceput într-un mod inedit. De fapt, cuvîntul jurnalistic e efemer, de circulaţie restrînsă - în vreme ce apariţiile televizate au efect imediat şi public larg.